omânii iarăşi au devenit victimile politicii incoerente a Bruxeles-ului în domeniul ecologic. Pentru a îndeplini „planul” european de reciclare a deşeurilor electrotehnice s-a întrodus „taxa verde” “: o sumă care acoperă costul colectării, tratării, reciclării sau transmiterii spre reutilizare a echipamentelor electrice şi electronice.
Această iniţiativă se înscrie în strategia UE de micşorare a dependenţei energetice externe, inclusiv şi prin înlocuirea aparatelor vechi energofage cu altele noi, mai performante la capitolul consumului de energie.
Se zvoneşte chiar, că românii ar putea primi câte 50 euro la procurarea de noi aparate performante (simpatică găselniţă a lobby-ului producătorilor europeni de electrotehnice).
Iar până una-alta, România şi-a asumat angajamentul să colecteze 88000 tone de deşeuri de echipamente electrotehnice, adică cam câte 4 kilograme de fiecare căciulă românească.
Despre toate acestea scrie cu multă ironie publicaţia electronică Altermedia.info în articolul Poruncă “ecologistă” a Uniunii Europene: Români, produceţi cât mai multe deşeuri! .
Toate aceste măsuri şi iniţiative “ecologice” demonstrează de fapt incompetenţa crasă şi necunoaştera gravităţii reale a problemei deşeurilor activităţii umane de către birocraţii de la Bruxeles şi Bucureşti, sau nedorinţa lor de a intra în esenţa problemei, mulţumindu-se să lupte doar cu efectele problemei nu şi cu cauzele care o provoacă.
Iar miezul problemei este cu totul în altă parte.
La finele sec. XX (pe când eram doar 6 miliarde) omenirea extrăgea şi prelucra anual 300 miliarde tone de materii prime de origine minerală, ceia ce constituie ciclopica cifră de 50 tone pe cap de locuitor. Din aceste 50 tone – 48 sunt transformate în deşeuri imediat în procesul prelucrării, şi dor 2 tone devin producţie finită, adică case, hrană, haine, maşini, aparate electrocasnice, etc. Secretul e că toată această producţie finită nu este altecva decât aceleaşi deşeuri, însă deşeuri “amânate”.
Ceia ce încearcă să facă astăzi birocraţii de la Bruxeles este să lupte cu aceste deşeuri “amânate”. Iar reciclarea a 4 kg de deşeuri pe cap de locuitor este o picătură infimă în comparaţie cu restul de 1996 kg de deşeuri amînate care rămân în fiecare an nevalorificate şi ne otrăvesc viaţa.
Tragedia e că europenii măcar încearcă să întreprindă ceva, pe când restul lumii nici nu se gândeşte la acest gen de probleme. Iaţi auzit vre-odată pe Voronin, Roşca sau Urechian să vorbească despre aşa ceva?
Şi mai grav e faptul că aceste 2 tone pe cap de locuitor reprezintă doar partea vizibilă a enormului aisberg al deşeurilor.
Ce facem cu celelalte 48 de tone?
Cîne va râni aceste grajduri create de economia de piaţă bazată pe hiperconsum?
ouă luni în urmă am încercat să fac o aluzie la gravitatea problematicii surapopulaţiei, publicând în biblioteca mea personală un grupaj de materiale, printre care era şi acesta:
ată că au venit şi sărbătorile ortodoxe cu un moment de respiro pentru ţăranul basarabean…
