M E D I T A Ţ I I _ P O S T M I O R I T I C E

„Epoca de Piatră s-a terminat din lipsa pietrelor” (Şeicul Ahmad Zaki Yamadi – om deştept)

Despre prezervative şi avorturi în contextul suprapopulaţie, foametei şi teoriei lui Malthus

Posted by Paisii PROTO@ pe 1 Februarie, 2008


Onorabila Publicaţie on-line AlterMedia.info a reluat săptămâna această difuzarea rubricii “Cultura vieţii”, în care se vor publica materiale vizând promovarea  vieţii, a demnităţii umane si a dreptului de a trai începând de la concepţie. “Cultura vietii” este realizata de Asociatia pentru promovarea valorilor vietii si ale familiei “Provita Media” si Asociatia “Pro-Vita pentru nascuti si nenascuti” Bucureşti.

.

În cadrul rubricii au fost prezentate materiale ce ţin de aniversarea a 30 de ani de la adoptarea renumitei decizii Roe vs. Waid. (La 22 ianuarie 1973, decizia “Jane Roe, et al. vs. Henry Wade” a stabilit ca majoritatea legilor statale si federale privind interzicerea avortului la cerere sunt neconstituţionale si a deschis calea către avortul liber, răsturnând toate legile contrare pe întreg teritoriul SUA.)  

Mă rog, o iniţiativa lăudabilă a celor două ONG-uri “ProVita”, dacă tot au reuşit să adune nişte fonduri.

Numai că nu prea înţeleg cum se armonizează această iniţiativă conservator-creştină cu problematica stringentă care î-şi aşteaptă rezolvarea la acest început de sec. XXI – poluarea biosferei şi pericolul foamei cauzate de suprapopularea Pământului, sau epuizarea vertiginoasă a resurselor energetice fosile, etc, etc.

 Mi-aşi permite să le sugerez distinşilor activişti de la ONG-urile respective, ca din fondurile colectate să organizeze lansarea on-line (şi gratuită) în română a renumitei cărţii a lui Thomas Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”.

Poate atunci mai multă lume, inclusiv ong-iştii noştri ar înţelege că sloganul „viaţa de dragul vieţii” nu mai e atât de actual astăzi, când suntem 6,5 miliarde. Calitatea (cultura) vieţii trebuie pusă în capul mesei, iar asta ar însemna în primul rând lupta cu sărăcia şi subnutriţia. Iar la acest capitol, din păcate, alte reţete decât cele ale lui Malthus nu prea există… 

Până doamnele şi domnişoarele de la cele două ProVita se vor mai gândi, le ofer celor interesaţi de această problematică complexă, care nici pe departe nu se reduce la avorturi, două noi achiziţii ale bibliotecii mele on-line: 

Anunțuri

Un răspuns to “Despre prezervative şi avorturi în contextul suprapopulaţie, foametei şi teoriei lui Malthus”

  1. Andreea said

    Antirationalismul ecologic. O mina spala pe alta si impreuna creierul
    Traian Ungureanu, Idei in dialog, Nr. 12 (27), decembrie 2006

    Cea mai nostima si sinistra dintre preocuparile curente ale umanitatii constiente de propria-i importanta e lupta cu sfirsitul lumii. Am fost somati: daca vom continua sa contrazicem prescriptiile sanitarilor-profeti, nu mai avem mult. Catastrofa va deveni vizibila si ireversibila, cindva dupa 2050 si nu mai tirziu de 2100. Un raport de intindere biblica comandat de guvernul britanic si lansat pe 30 octombrie de Sir Nicholas Stern, fost functionar al Bancii Mondiale, ne da toate garantiile cuvenite. O face in termenii unei precizii care surclaseaza media obisnuita a profetismului consacrat. Daca vom adinci dezechilibrul climatic, pina la 200 de milioane de oameni vor bintui prin lume, adunati in mari armate de refugiati, 40% din speciile animale vor disparea, tulburarile anarhice ale unei societati globale adinc traumatizate vor atinge nivelul celor doua razboaie mondiale, economia se va comprima intr-o depresie egala cu marea criza din 1929. Totul din cauza emisiilor de carbon care, intretinute si chiar intetite de placerea consumului, de mania brutala a exploatarii industriale si de aroganta omului economic occidental, vor elimina rind pe rind, cu automatismul crud al desenelor animate, recuzita naturala, toata recuzita naturala. Incalzirea globala va imputina ghetarii si va inalta catastrofic marile si oceanele. Zonele litorale vor fi inundate sau maturate de valuri. Padurile, cu precadere padurile tropicale, mereu favorizate de ingrijorarea paznicilor occidentali, se vor rari, sufoca si stinge, daca nu vor cadea sub secure. Apa curata va seca sau se va contamina sub presiunea chimica si morala a exceselor comise, zilnic si necugetat, de frigiderele reunite ale lumii dezvoltate, in bucatariile neecologice ale casei occidentale clasice, in tomberoanele care abia mai inghit carcasa obligatorie si masa infinita a ambalajelor. Si mai ales la volan, unde carbo-nevroza omului tehnologic atinge permanenta si devine un sclavaj injositor si toxic. Gratie noului ecologism apocaliptic, stim acum ca aproape fiecare miscare instrumentala si toate actele de civilizatie tehnica apasa nemilos asupra unei vietati, scurteaza viata unei familii necunoscute din Gabon si schingiuiesc acid un recif de coral. Stim, de asemenea, cum va arata decorul final. Vom trai ultima clipa in singuratate relativa si marina. Un alt raport, datorat cercetatorilor de la o universitate canadiana, ne informeaza ca, in 2048, pestii vor disparea definitiv. Ce nu ne spun toate aceste rapoarte doldora de lunetism profetic e in ce stare, in ce stadiu istoric si spiritual se va afla fiinta umana, indrumata si reeducata de ecologism. Poate nu merita. Poate e de preferat sfirsitul, dupa sau chiar inainte de disparitia pestilor. Poate, despartiti, in sfirsit, de ratiune, la capatul acelei sfortari care urmareste, gelos si intunecat, de la primele inceputuri, sa puna capat indraznelii de a crea ofensiv si de a forta constructia, nu mai merita. Mai bine stinsi decit catatonici. Dar rapoartele despre binele nazuit vorbesc numai despre natura si nu spun nimic despre om. Au un motiv formidabil. Vin dintr-o ideologie care poarta hainele stiintei doar pentru a fi primita cu incredere in orice casa, nu cred in realitatea interna a realitatii, petesc un mileniu utopic si urasc omul, pe care il invinuiesc de insuficienta dogmatica. Ecologismul e, pe scurt, un milenarism, cel mai nou milenarism, intr-o serie care a dat spasmele teologice ale crestinismului si s-a desavirsit, apoi, sinistru in national-socialism si comunism. Nationalism climatologic Traditia avertismentelor grave si obisnuinta gindirii dresate sa adulmece millenium-ul, paradisul de la capatul marii transformari ce va pune capat erorii universale a timpurilor prezente, e, probabil, cea mai veche tentatie a omului asezat in fata complexitatii contradictorii a realitatii. Arheologia acestui impuls presupune un conflict total, un refuz complet de incorporare a lumii reale, o negatie care stabileste ca realitatea nu se intemeiaza pe o ordine suficienta, ca e imperfecta, straina, ostila sau corupta si, in consecinta, are nevoie de un nou principiu fondator, de pensionarea sau inlocuirea misterului divin cu un sistem de organizare, cu un proiect dogmatic, cu o ideologie. Ultimii 90 de ani ne-au obisnuit cu ipoteza ca ideologiile sint fructul inexplicabil si accidental al unei istorii atipice, recente si irepetabile. Unicitatea nazismului si a comunismului se sprijina doar pe cota fabuloasa a masacrelor. Spiritual, ele nu sint insa o noutate, ci ecoul modernizat al uni impuls in care Eric Voegelin, unul dintre cei mai voit ignorati ginditori ai ultimului secol, a vazut punctul de inceput al gnosticismului occidental. Cariera acestei traditii care neaga constant si mereu mai subtil buna asezare a omului in lume a parcurs cu succes etapa religioasa, a cucerit ideile politice, pe care le-a transformat in miscari de masa si de cult, si a contaminat, imediat dupa razboi, sfera administratiei sociale, in sensul ei cel mai larg: economia, sistemul serviciilor publice, politica resurselor naturale. Asa a aparut, mai ales din anii ’70, moda si apoi industria rapoartelor de previziune globala. Seria incepe cu faimoasele si, astazi, ridicolele rapoarte ale Clubului de la Roma, care descriau energic impasul variat si final al evolutiei in termenii economiei capitaliste. Asa a aparut primul best-seller eco-apocaliptic, datorat lui Paul Erlich, un profet universitar american care anunta, in Bomba demografica (1968): ‘La sfirsitul anilor ’70 sau, cel mai tirziu, ’80, sute de milioane de oameni vor muri de subnutritie. Nimic nu mai poate opri explozia mortalitatii globale.’ Sau, mai tirziu, in Sfirsitul prosperitatii (1974): ‘S-a creat o situatie care se va solda cu moartea unui miliard de oameni. Catre 1985, omenirea va intra intr-o epoca de lipsuri grave, provocata de exploatarea si epuizarea resurselor naturale.’ Teoriile si calculele lui Erlich au fost demontate si infirmate de cercetarile minutioase ale lui Julian Simon, un universitar american la fel de indreptatit la opinie si argument. Erlich a vindut Bomba demografica in trei milioane de exemplare, cartile lui Simon sint cunoscute doar specialistilor, si anume acelei categorii tot mai restrinse de incomozi care risca sa fie curind acuzati de un delict impardonabil: negationism climatologic. Toate previziunile care anuntau generalizarea foametei, criza de combustibili si minerale, racirea si, apoi, incalzirea globala, disparitia speciilor animale si diminuarea rezervelor forestiere au facut cariera, au fost contrazise total de realitate si au facut, mai departe, cariera. Ce vedem acum, o data cu Raportul Stern si cu baia zilnica de stiri despre cele mai noi vietati in agonie, e triumful unei scoli de gindire premiata exact in masura in care e infirmata. Am trecut de epoca de pionierat, in care asemenea lucrari si ipoteze tineau aproape direct de literatura de anticipatie. Ne aflam deja in epoca milenarismului ecologist de circulatie publica si consideratie oficiala. Credibilitatea extraordinara a acestui caz cras de fals intelectual e semnul trist de vigoare a nostalgiei dupa mit si iluzie, al unei anume patologii care defineste masiv dezordinile spirituale ale omului despartit de un sistem de referinta coerent in ordine cosmica. Mecanismul acestei orbiri in masa are resorturi etico-spirituale, in fond, banale: suspendarea legaturilor cu principiul ordonator divin si, de aici, nazuinta spre religii ‘alternative’, de la ecologism la concertul de curente ale neopaginismului contemporan: cultura pop, fetisul sporturilor, new age-ismul, ritualurile etniciste, astrologia, sectarismul UFO, pasiunea pentru paranormal, aplecarea spre conspirationism si spre orice mister policrom care candideaza la dislocarea explicatiilor rationale. Insa succesul galopant al fraudei ecologice pare, totusi, cautionata de metode de cercetare riguroase si de o intabulare fara cusur. Lucrurile nu stau asa. In buna traditie a criticii stiintifice, teoriile si masuratorile pe care le vehiculeaza ecologia sint dezbatute si contestate. Nimic nu e fixat, certificat, confirmat. Atita doar ca argumentele contrare nu mai ajung la publicul larg sau ajung intr-o masura neglijabila. In mod normal, adica in lipsa noii ortodoxii care dicteaza ‘etica verde’, viciile de constructie ale acestor teorii ar trebui sa fie evidente si usor de comunicat. Inadecvarea lor metodologica flagranta a fost si este mereu aceeasi. Ea e observabila de la inceput, din 1798, anul in care aparea ‘Biblia’ procedurala a alarmismului naturist occidental. Malthus numara si condamna Teoria formulata de Thomas Malthus, marele demograf, economist si politolog englez, in ‘Eseu asupra principiului populatiei’, se baza, intr-adevar, pe un principiu de calcul probabilistic. MAlthus stabilea, mai intii, ca populatia creste in proportie geometrica si continua remarcind ca resursele cresc doar in proportie aritmetica. De aici, premisele crizei. Cresterea populatiei va surclasa stocul finit de resurse si va provoca o catastrofa. Observatia pare intemeiata. Intr-adevar: cum anume e posibila supravietuirea unei specii umane mereu mai numeroase, in conditiile limitate ale unui cadru fix? Problema de fond a teoriei malthusiene vine tocmai din faptul ca e teorie dar nu teorie bazata pe observatie, proiectie asupra realitatii dar nu observatie istorica si experimentala a realitatii. O forma de ideologie, invesmintata in elementele exterioare ale disciplinei stiintifice. Cercetarile statistice infirma categoric supozitiile formal-coerente ale lui Malthus. Julian Simon a reusit sa ateste documentar doua adevaruri complet ‘ilogice’: populatia nu creste in progresie geometrica, ci dupa curbe istorice variabile si, doi, nu exista o corelatie negativa intre cresterea populatiei si nivelul de viata. Dimpotriva, ultimul secol confirma ireverentios ca multiplicarea frenetica a populatiei a fost insotita de o crestere fara precedent a nivelului de trai. Cazul Statelor Unite verifica aceasta formula pe ultimele doua sute de ani. Intre 1800 si 2006, populatia a crescut de la 5 la 300 de milioane de oameni. In acelasi timp, pretul cerealelor s-a prabusit, iar media de viata a explodat. Problema nu e foametea, ci obezitatea, iar populatia, in ansamblu, e mult mai putin moarta decit credea Malthus. Metodologic, teoria lui Malthus e doar o formula cursiva si fara acoperire. Filozofic, ea e marcata de caracterul static si de retragerea din realitate care insotesc traseul pesimismului ideologic occidental, caci ideile lui Malthus si ale descendentei sale salvationiste impun o separatie care plaseaza in izolare atit omul cit si natura. Natura e pur si simplu o constanta, o marime aritmetica limitata. Omul e agentul mecanic al unei progresii fixe. De aici, marea eroare de definitie a resurselor. Avem si astazi, sub presiunea superstitiei ecologiste, impresia ca resursele sint o categorie pasiva, un ‘consumabil’ generos dar finit. Insa resursele sint, de fapt, o variabila extrema. Adevarat, intr-un moment istoric sau altul, ele au valoare cuantificabila, dar asta nu spune nimic despre natura lor dinamica. Exact ca grupurile umane, ele sint o ‘populatie’ in expansiune sau contractie. Resursele nu ‘sint’ pur si simplu, ci apar, produse de cineva, sint create sau descoperite, multiplicate in fabrici, ferme si laboratoare. De cele mai multe ori, ele sint descoperite si speculate de gindirea umana. La rindul ei, gindirea e cea mai fertila si imprevizibila dintre resurse. Acesta e motivul misterios care explica anomalia populatiilor explozive ce ating un nivel de trai ridicat, intr-un cadru natural limitat. Altfel, am fi disparut demult. Teoriile malthusiene ne numara, intotdeauna, dupa ce ne-au abandonat si omorit sub presiunea si cu ajutorul unei presupozitii ideologice. Saminta de genom Dar nu e oare adevarat ca temperatura globala creste, ca speciile animale dispar, daca nu in totalitate macar ingrijorator de frecvent, ca padurile se retrag, in timp ce desertificarea cucereste zone enorme? Pe scurt: nu stim. Exista doar observatii contradictorii, teorii incomplete si mari probleme de abordare metodologica. Stiinta noastra despre evolutia climei e partiala. Nu intelegem si nici nu cunoastem toti factorii care conditioneaza conturul climateric al epocilor mari. Teoriile despre configuratia si ‘functiile’ norilor sint, de pilda, incipiente. Or, intre factorii de presiune climatica, vaporii de apa ocupa de departe primul loc. Emisiile de carbon sint, la mare distanta, pe pozitia a doua. Stirile si rapoartele despre cea mai recenta pierdere fatala in ‘ecosistem’, despre distrugerea ireversibila a ‘sanctuarelor naturale’ sau despre bresele in ‘biodiversitate’ sint, de cele mai multe ori, supozitii subrede sau concluzii de amatori. Intemeietorul teoriilor contemporane despre casarea speciilor, Edward O. Wilson, pronostica la sfirsitul anilor ’80: ’Speciile animalelor disparea. Distrugem cam o suta de mii pe an.’ In 1992, acelasi Wilson era mai ingaduitor: ’Distrugem 27.000 pe an.’ Din nou, problema nu e numarul, ci principiul. Odata cu nenumaratii autori de ‘proiectii generate pe computer’, Wilson repeta eroarea maltusiana, care introduce in circuit teze mitico-ideologice, sprijinite pe rationamente formal-corecte. In cazul lui Wilson, e vorba de de ‘ecuatia specie-spatiu’, de la care porneste o vasta ‘teorie biogeografica’. Formula stabileste o relatie proportionala intre disparitia suprafetei impadurite si disparitia speciilor animale din zona defrisata. Realitatea e infinit mai complicata si mai obscura decit o cere formula lui Wilson. In primul rind, nu stim cu precizie cite specii exista intr-un spatiu dat. Apoi, disparitia unei specii intr-un perimetru dat nu e totuna cu disparitia completa a aceleiasi specii. N-a mai ramas una e cu totul altceva decit n-a ramas saminta. E greu de inteles cit de complicat si dificil e de distrus in totalitate genomul unei specii. In plus, exemplele care contrazic concret si din start ‘ecuatia specie-spatiu’ nu ajung niciodata in jurnalele tv. Cazul Puerto Rico trebuie astfel dezgropat din reviste academice de circuit minim. Insa datele spun ca, in anii ’50, padurile din Puerto Rico au fost defrisate in proportie de 90%. In 2001, recensamintul biologic a contabilizat un numar mai mare, si nu mai mic de specii animale. Fotografii aeriene executate in 1951 arata spatii uriase complet defrisate. Dupa 13 ani, in 1964, fotografiile aeriene gasesc aceleasi zone reimpadurite. Complet si fara interventii artificiale. Patura tropicala e elastica. Iar natura, extrem de indaratnica. Vara si vita romana preindustriala Aceeasi incertitudine stiintifica domneste, in secret, si asupra mantrei climaterice. Incalzirea globala e o ipoteza populara si gratuita. Centrul Hadley de Analiza Climaterica de pe linga Institutul Meteorologic Britanic a analizat istoric datele statistice si a ajuns la concluzia ca intre 1900 si 1920 nu au avut loc schimbari de temperatura. Intre 1940 si 1974 temperatura scade cu 0,2 grade (si apar, desigur, teoriile alarmiste despre iminenta unei noi ere glaciare). Intre 1975 si 2005, temperatura creste cu 0,5 grade. Rezultatul combinat e o crestere de 0,7 grade pentru tot secolul XX. O deviatie climaterica mica, daca nu neglijabila. In plus, variatiile de temperatura, asa-zisele incalziri si raciri, sint un fapt istoric bine atestat, si nu un fenomen inaugurat de epoca dezvoltarii industriale. E vorba de asa-numita ‘vara romana’ (sustinuta de depistarea arheologica a plantatiilor latine de vita-de-vie in Northumberland, astazi, ca aproape orice alta parte a Marii Britanii, o zona incompatibila cu asemenea culturi agricole). O a doua ‘incalzire globala’ e atestata dupa anul 1000 si ridica temperatura medie cu 3 pina la 4 grade. In ambele cazuri, emisiile de carbon erau, atunci, asa cum le doreste, fara sanse, faimosul protocol Kyoto: aproape nule. Care e, in aceste conditii, cauza incalzirilor si racirilor terestre preindustriale? Cele mai multe ipoteze leaga aceste episoade (dar si deplasarile climaterice contemporane) de variatiile activitatii solare. De ce au atunci succes colegele lor de aproximare aventuroasa care leaga avariile climaterice de intensitatea industriala a unei epoci de mare dezvoltare? Ce stie natura si nu stie ecologismul Teoriile despre declinul provocat al mediului sint semnul unei epoci de mare scepticism, de neincredere si, in definitiv, de dispret pentru om. Blocul teoriilor despre pericolul climateric planetar inverseaza definitia si valoarea notiunilor de populatie si progres. Prima devine o povara, o culpa si inlesneste drumul spre o umanitate egoista, fara posteritate. Ecologismul se alatura, aici, pesimismului demografic profund al unei lumi occidentale care nu mai crede in vitalitatea propriilor valori si se abtine de la crestere sau adopta un pacifism logic pentru populatii care nu isi pot permite sa expuna generatii restrinse de urmasi riscului de front. Mai larg, traim o epoca de mare abtinere de la viata. Eutanasia traieste o cariera entuziasta si ameninta sa revina, purificata de asocierea cu nazismul, in caminele de batrini si in maternitati. Tot o decadere din demnitatile omului clasic e si primatul filozofic al Naturii. Ecologismul readuce Natura in centru si proclama atit autonomia cit si prioritatea ei. E o monstruozitate recuperata de la paginismul barbar si, in orice caz, totalmente lipsita de legatura cu filozofia clasica. Acolo, Natura e, dimpotriva, domeniul ostil si arbitrar al unor forte dizarmonice care trimite la barbarie. Datoram antichitatii greco-romane asocierea traditionala a animalitatii si barbariei, a salbaticiei si lipsei de civilizatie. Ignoranta filozofica a ecologismului (de altfel un curent care s-a simtit relativ bine si a fost promovat prin legislatie de stat in Germania nazista) e pura si desavirsita, ca un sanctuar natural virgin. Mai mult, dictonul ecologic ‘natura stie cel mai bine’ nu e deloc stimabil. El propune o demisie cognitiva completa. Celalalt slagar aforistic de mare circulatie ‘traieste in armonie cu natura’, nu e cu nimic mai intelept. Sa ne gindim mai bine. Daca am fi triat optiunile si daca n-am fi mers, adesea, impotriva, si nu in prelungirea naturii, am fi fost siliti sa acceptam tratamentul ucigas pe care natura il aplica indiferent si egal. Am fi ramas, probabil, tot la media de virsta de 30 de ani, cu care ne petreceam, scurt si violent, timpul pe lume, intre doua sprinturi, sub presiunea megadihaniilor primare. In schimb, am fi dat satisfactie adeptilor asa-numitei ‘ecologii de adincime’ sau ‘profunde’ care a conchis ca omul e pur si simplu un partener si o specie fara drepturi speciale in competitia cu celelalte specii participante la natura. Dezvoltarea interzisa! Al doilea element grav care explica unanimitatea dogmatica a ecologismului public occidental e frica de dezvoltare. Oroarea de riscul creatiei destructive si nostalgia dupa ‘bunul salbatic’. In genere, tema centrala a complexului ecologic e ‘lumea ce trebuie salvata de om’. Finalul, apoteoza si millenium-ul ecologist sint revenirea, topirea si disparitia omului in natura, dincolo de presiunea civilizatiei, in pragul paradisului uterin. Incompetenta istorica, filozofica si economica a ecologismului e paralizanta. Campaniile de asistenta pentru ’saracii’ lumii a treia repeta, de pilda, cu mare insistenta, ca lumea se imparte in ‘bogati’ si ‘saraci’, dupa criterii insesizabile. Noi europenii sau occidentalii avem ‘norocul’ sa traim intr-o lume de abundenta narcisiaca, in vreme ce altii n-au avut aceeasi ‘sansa’. Aceasta observatie de stupiditate amanuntita presupune ca societatile capitaliste au aparut cumva prin tragere la sorti, intr-o loterie care i-a lasat pe ceilalti saraci. Bunastarea nu a fost cucerita printr-un salt cognitiv si prin urmare saracii trebuie ajutati cu donatii, scutiri de datorii – oricum, dar nu prin raspindirea stiintei dezvoltarii. Prin urmare, sintem fii mai bogati sau mai saraci ai unui pastoralism ce poate fi, abia acum, echilibrat de interventia ecologistilor si a ‘activistilor’ sociali. Dezvoltarea care a produs dezechilibrul trebuie evitata. Populatiile lumii a treia trebuie arestate intr-un artizanat demografic fara pata. Ecologismul e practic promotorul unui colonialism muzeal care ia prizoniere societati silite sa pozeze etnic si arhaic, intr-un enorm parc-sanatoriu, rezervatie naturala. Diferentele fata de narodnicismul si populismele radicale ale secolului al XIX-lea, care cautau autenticul in mirosul sever al mujicului, sint minime. Dreptul la dezvoltare al acestor populatii e interzis de cei ce ‘stiu mai bine’, pentru ca au o problema nerezolvata acasa, unde detesta capitalismul, clasa de mijloc. Statele Unite, in timp ce iubesc organic marxismul sau vibreaza turmatic la noua pulsatie milenarista. Lumea a treia e, deci, condamnata la postura pe ca e o comanda nevoile de autogratulare sau frustrarile ideologice occidentale. Argumentul e inteligibil in India, China, Brazilia si in alte state care descopera masiv binefacerile dezvoltarii. Emisiile de carbon ii lasa ‘reci’ pe chinezi, care construiesc o termocentrala la 15 zile, sau pe indieni, care nu inteleg de ce nu au dreptul sa treaca prin ciclul istoric pe care Occidentul l-a parcurs stralucit. Ecologismul produce astfel un dezastru spiritual si material egal: acasa – unde incurajeaza scheme economice costisitoare si febre spirituale regresive – si in afara – unde incearca sa puna capat miscarii cu scopul unic de a organiza un enorm repaus istoric. O observatie elementara, pe care o datoram bunelor stiinte medicale, poate incheia dezbaterea cu un verdict psiho-spitalicesc: cine se spala pe miini dovedeste bun-simt, cine se spala tot timpul pe miini e maniac. Insa, peste toate si mult mai grav decit presupusa disparitie viitoare a speciilor, fundamentalismul ecologic contine o amenintare mult mai grava: retragerea colectiva din ratiune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: